2 copii

Parintii din ziua de azi dau o importanta mult mai mare starii emotionale a copiilor, ceea ce nu e rau, doar multi(inclusiv eu) au tendinta de a exagera. Ne dorim ca cei mici sa fie fericiti, linistiti, sa nu se simta discriminati, ignorati, sa petrecem cat mai mult timp cu ei… ne dorim sa facem totul pentru ei! Psihologii spun ca facem lucrurile acestea fiindcă incercam sa fim mai buni decat au fost parintii nostri, ca umbrele trecutului ne urmaresc si ne frustreaza. Si nu stiu cat e de sanatoasa mentalitatea asta! Parintii nostri au trait alte vremuri, poate ca nu s-au implicat mai mult pentru ca nu au avut timp, nu au stiut ca un copil are nevoie si de implicare afectiva nu doar de hrana si lucruri materiale. Ei nu au avut acces la informatiile acestea, ne-au crescut greu doar cu sfaturi primite de la bunici, nu de la experti, au avut putin timp pentru noi fiindca lucrau mult, nu ne-au rasfatat cu lucruri multe fiindca nu isi permiteau. Nici mamam mea nu a fost perfecta, dar eu una cred ca e mai usor sa ii gasesc scuze, circumstante atenuante, decat sa ma gandesc ca a fost o mama rea si ca eu nu voi fi ca ea… asta nu ma ajuta cu nimic, din contra, imi creeaza sentimente negative. E bine ca ne implicam mai mult in cresterea celor mici, dar avem tendinta de a exagera:
– Facem pentru cei mici lucruri pe care ei le pot face singuri si asta ii va afecta mai tarziu, vor fi nesiguri, ne vor cauta mereu, vor deveni independenti mai greu. Eu gresesc de multe ori din punctul acesta de vedere – merg sa ii sterg dupa pipi, desi se descurca bine si singuri, ii inchei la papuci, desi ei pot singuri, ii ajut sa pape, sa se imbrace, sa isi gaseasca o jucarie, sa se spele, etc. Stiu ca ii ajut de fapt doar pe moment, pe termen lung implicarea mea le va dauna…si nu vreau asta!
– Nu le refuzam nimic. Eu fac asta, copii mei primesc cam tot ce cer! La fel, pe moment asta le aduce fericire, dar ce invata ei din asta? Ceva nu prea bun: invata ca totul li se cuvine, ca trebuie sa primeasca ce isi doresc fie ca merita sau nu!
– Ne stresam prea mult pentru ca cei mici sa nu simta nici un discomfort: sa nu mearga pe jos ca le e frig, sa nu mearga la gradinita de stat ca e banal, sa nu mananace decat bio – eco – super sanatos, sa ii incaltam si imbracam doar cu lucruri de calitate, etc. Cineva imi spunea intr-o zi, si bine mai spunea, ca un copil trebuie sa mearga si pe asfalt si pe carari pline de noroi ca sa ajunga un om echilibrat…si eu asta imi doresc pentru ai mei.
In incercarea noastra de a fi parinti perfecti, de a face totul pentru ei sau in locul lor, devenim stresati si obositi, apoi ne mai miram ca ajungem sa tipam la cei mici sau ca nu facem fata zilelor cu copii… si iata cum in goana noastra dupa titlul de parinte perfect le facem mai mult rau decat bine…si parca vad ca si ei vor incerca din rasputeri sa nu fie ca noi cand vor avea copii.
Cad des in capcana parintelui perfect, dar, din fericire, imi dau seama ca nu e bine, ca asta nu le face tocmai bine puilor si incerc sa imi infranez aceste porniri… vreau sa am copii fericiti, nu razgaiati, copii independenti, nu dependenti de mine, copii puternici, nu tematori! Imi spun mereu ca ii iubesc, le-o arat si le-o spun si lor si asta e suficient ca ei sa ma considere un parinte bun.
Sa fim parinti pur si simplu, sa le aratam dragostea si atat fara sa umblam dupa diplome imaginare!

MamiFlor

M-am trezit pusa pe filozofat! 🙂
Ma uit la generația noastră, la oamenii din jurul meu, la mine(de ce nu?!), si mai-mai ca mi se face mila de noi! Am ajuns sa ne ghidam dupa lucruri atât de mărunte și uitam, încet-încet, de ceea ce ar trebui sa conteze cu adevărat – iubirea, familia, bunătatea, fericirea.
Lumea noastră e prea grăbită, totul se face pe ceas. Cuvinte precum „stres”, „frustrare”, „obosit” sunt prea la ordinea zilei. Oameni sunt din ce în ce mai triști, superficiali, neadaptați. In încercarea noastră de a fi mai buni în ceva, uitam sa fim buni cu noi înșine.
Avem tot ajutorul erei moderne în care trăim și tot nu facem fata vieții de zi cu zi. Ma gândesc la bunicii mei, încă împreună după 1 secol+10 ani de căsnicie, ei cum pot?! Si lor le-a fost greu, mai greu de cat ne e noua, cu gospodărie, multi copii, ogor de lucrat, fără aparatura asta moderna care face totul pentru noi. Iubirea lor cu ce e diferita de iubirea noastră? Cum renunță oamenii din ziua de azi atât de repede la căsniciile lor? Pe mine cuvântul divorț ma înspăimântă și ma dezgustă în același timp… cum adică sa nu mai fim o familie, asa de pe azi pe mâine?! Pai cu iubirea ce s-a întâmplat? Cum adică „nu se mai înțeleg?!”, cum adică „are pe altcineva?!”, cum adică „vrea sa o ia de la capăt?!”… E clar o consecință a secolului în care trăim! Bunicii noștri cum de încă se înțeleg? Ce iubirea lor nu-i tot iubire?
Exista un singur fel de iubire, sunt sigura de asta! Oamenii care nu o mai simt de fapt nu mai cred în ea, de fapt nu o mai pun pe primul loc și în cazul acesta iubirea se răzbună și dispare… și nici nu vreau sa ma gândesc cum e sa trăiești cu asa un gol în suflet!

Cu iubire înainte!

MamiFlor

Aud in jurul meu tot felul de cazuri care mai de care mai triste legate de naștere, de copii… asta ma face sa ma simt o norocoasa. Norocoasa fiindcă am avut doua sarcini si doua nașteri fara probleme, totul a mers ca la carte. La primul bebe chiar am nascut exact in ziua probabila a nașterii calculata de medic… avem un copil punctual!
Am născut natural de ambele dăți, intr-un spital privat, cu un medic de exceptie – Dna. Dr. Cacicovschi Cristina – nu mi s-a sugerat cezariana cum mai aud ca se practica prin alte părți. Sincera sa fiu asa mi-am dorit sa nasc, natural, cred cu tarie ca suntem creati astfel incat sa putem da nastere puilor fara probleme, insa daca, din anumite motive obiective, ar fi trebuit sa fac cezariana nu as fi refuzat. Nu-i un capat de tara, daca ar fi trebuit sa fiu operata pentru siguranța mea sau a copiilor, as fi acceptat! La fel nu inteleg nebunia asta cu alaptatul, desi mi-am alaptat ambele fetite exclusiv si un an de zile chiar si concomitent pe amandoua, dar nu cred ca e vreo tragedie daca mami nu are laptic… nu e chiar atat de important. Bebe se bucura de caldura bratelor lui mami, de surasul ei, de mirosul si vorba lui mami chiar daca mami ii ofera biberonul nu neaparat sanul. Conteaza iubirea, asta il hraneste cu adevarat!
Sunt atat de recunoascatoare ca totul a decurs fara probleme, medicului si Celui de Sus! Sunt o persoana extrem de sensibila si nu stiu cum as fi trecut peste vreo drama legata de sarcina sau nastere! Ma gandesc la asta in contextul dramelor pe care le-am citit in presa in ultima vreme si imi dau seama ca paharul meu e plin ochi cu apa minerala, nici un gol, nimic de care sa ma plang…stresul, grijile si frustrarile din viata mea sunt doar bulbuci efemeri care ies la suprafata si dispar! Goluri minuscule de care n-ar trebui sa ma cramponez nicidecum!
Uitati-va in jur doar ca sa realizati cat e de frumoasa viata voastra, chiar daca uneori va e greu! Eu o fac adesea cand mi se pare ca nu pot, nu ma descurc, cand sunt coplesita sau obosita, alti parinti tanjesc dupa „bulbucii” nostri!

MamiFlor

Recunosc ca dupa ce al doilea copil a ajuns pe la 2 ani admosfera din casa noastra a avut de suferit. Si prin admosfera vreau sa zic liniste :). Cea mica s-a transformat intr-o mica soprana, mai mereu pusa pe miorlaieli si tipete, cea mare si-a dat seama ca a fi egoist nu-i chiar asa rau si a pus un fel de monopol pe jucariile casei, mami se simtea neputincioasa, tati nu voia sub nici o forma sa dublam jucariile din casa, si asa prea multe dupa parerea lui. Satula sa tot arbitrez cine si cu ce se joaca am inceput sa tip… si tipatul asta e ca si fumatul, tipi o data si apoi nu ti se mai pare ceva „rau”! Da, tipatul e un viciu de care va recomand sa nu va apucati niciodata.
Copii s-au uitat initial ciudat la mami, apoi au inteles ca doar daca ridic vocea e de rau… asa ca mai chinuie-te mami sa le explici cu calm ceva. In cateva luni am crezut ca ajung la nebuni, pana cand le-am dus la gradinita si mi-am dat seama cat e de minunata linistea si ca e datoria mea sa o aduc inapoi in casa noastra si sa o mentin.
Ce-am facut? Pentru ca principala problema erau jucariile le-am invatat sa imparta. Cum? Intr-un mod mai neortodox, ca sa zicem, dar care a functionat: le obisnuisem sa primeasca o jucarie la sfarsit de saptamana, acum jucaria de la sfarsit de saptamana avea sa vina doar daca se jucau impreuna cu cele de saptamana precedenta…Dupa ce au ratat cateva jucarii noi, s-au prins care e ideea. Ce-i drept o perioada se abtineau sa para interesate de jucaria celeilalte, nu asta am urmarit, dar macar nu se mai certau. Apoi au inceput sa foloseasca termeni precum „ti-o dau putin”, „facem schimb”, „uite mami impart jucaria”. Acum se joaca frumos, cu toate jucariile, impreuna. Si uite asa am scapat de fumat, pardon de tipat!
Au mai fost momente cand deveneam nervoasa fiindca ajungeam sa fiu coplesita de sarcinile zilnice in combinatie cu copii. Asta s-a rezolvat cu putina introspectie: decat sa fie toate puse la punct dar mami coplesita, mai bine „nepuse la punct” si mami voioasa! Acum sa nu credeti ca nu mai facem curatenie in casa sau ca mancam numai pizza comandata, dar cu putina organizare toate se fac. Evit sa fac prea multa curatenie cat fetele nu sunt la gradi, la fel si cu mesele. In timpul saptamanii imi pregatesc cina pana sa le luam de la gradinita, iar in weekend mancam in oras sau gatim chestii usoare. Asa copii sunt fericiti ca au atentia mea exclusiva iar mami e linistita.
Ce-am mai facut ca sa devin zen? Ca sa nu mai enervez usor, ca sa nu fiu trista? Am incetat sa-mi fac planuri marete, am incetat sa am asteptari nerealiste. Cand ai copii e o prostie sa visezi la un weekend linistit, poti in schimb sa visezi la unul distractiv. Cand ai copii e o mare tampenie sa crezi ca daca iei cina in oras totul va merge ca pe roate… ceva, ceva tot nu o sa le placa, sau o sa le placa prea mult, si asa ca nu va mai fi o cina perfecta, dar va fi un moment pentru noi 4 impreuna si asta ar trebui sa fie suficient. Cand ai copii trebuie sa te mai astepti si la cate o noapte nedormita, chiar daca au trecut deja de colici si alaptat. Cand ai copii incepi un film lunea si il termini saptamana viitoare, dar care-i graba?! Cand ai copii camasa ta abia calcata devine creponata imediat ce un strumfici ridica sus crengutele mici si grasute si cere in brate, ei si ce? Cand ai copii cafeaua e buna si la 1 ora dupa ce ai pus-o in cana, nu de alta dar sunt alte lucruri importante de facut dimineata – cum ar fi sa colorezi, sa faci lapte cu gris si apoi iaurt cu fulgi si pana la urma sa-ti ceara lapte cu orez… ei si, nu-i tot cafea?! :))
Ati prins ideea, asteptari mici, bucurii mari, chiar si dintr-o cana cu cafea rece!
Acum sunt zen fiindca mi-am dat seama ca nu eram si mi-am dorit sa devin, si daca mami e zen, intreaga casa e zen!

Mami Flor

Puii mei au avut vărsat de vânt primăvara trecuta, prin mai. Am fost anunțați ca sunt cazuri de varicela la grădiniță asa ca, oarecum, ne așteptam sa ajungă si la noi… si a ajuns, la 20 de zile dupa primul caz depistat. Nu am sa va mint, am trăit atunci cele mai urate 3-4 zile din viata mea de mămică.
Pana sa apară bubițele propriu zise fetitele păreau răcite, mucisori, mofturei si stare subfebrila 37,5. Asta duminica. Am dat panadol, febra s-a dus. Luni dimineața erau doar mucoase. Luni cand le-am luat de la gradi am gasit primele bubițe, cam 3 la cea mare si 2 la cea mica, pe burtica si pe spate. Pana seara la ora 21:00 cea mare avea peste 15 bubițe – tot pe spatic si burtica. Adus pediatrul acasă, rețeta: calamine lotiune, Bioderma cicabio, panadol pentru febra. Alte indicații: aplicat solutie de 2-3 ori pe zi cu un bețigaș, baie după ce incepe sa cada cojita bubutelor, evitat scărpinatul, pot ieși afara, dar fără sa interacționeze cu alte persoane(ținutul în casa are doar rol de evitare a răspândirii bolii – noi le-am scos in curte), copii sunt contagioși pana se usucă si ultima vezicula, în stadiul cu bubițele uscate nu mai sunt contagioși, cam după 10-14 zile… bafta multa! Puiul mare avea 37,8 cea mica deloc. Mofturei cat casa!
Prima noapte – cea mica a dormit fără probleme, cea mare s-a trezit cam din 30 în 30 de minute, fără sa spună ca o doare/deranjează ceva, pur și simplu era agitata. Dimineață era plina de bubute, fără febra sau stare subfebrila doar mofturici. Mi-am propus sa le dau sa pape doar ce știu ca le place, asa ca nu pot sa spun ca au mâncat mai puțin in perioada cu varicela. Cea micuță a rămas tot cu ale ei 2 bubițe pana în ziua a 3 a când i-au mai apărut vreo 10 plus stare subfebrila si agitație. Noaptea s-a trezit cam din 10 in 10 minute, am avut o noapte alba pe care nu o sa o uit prea curând. Pur și simplu adormea la mine sau la tati in brate și în 10 minute se trezea plângând.
A patra zi am întrebat la farmacie dacă ii putem da ceva pentru starea de agitație. Ni s-au recomandat granulele homeopate de la Boiron cu mușețel Chamomilla – 3-4 granule dizolvate în apa seara înainte de nani. La noi au funcționat de minune, puiul a dormit toată noaptea.
Din ziua a 5 a fetele nu au mai fost agitate, fără febra sau stare subfebrila, doar cu bubute peste tot. Au avut inclusiv in guriță si la puțică. Acestea le-am dat cu o apa+bicarbonat și pana seara le-au disparut veziculele.
Băiță le-am putut face abia în ziua a 6 a, in rest le-am șters cu apa călduță cu un prosopel, doar tamponări, evitând pe cat posibil zonele cu bubițe.
Au avut bubițe peste tot, fiecare pui și-a spart 2-3 bubite si acestea s-au vindecat mai greu. La noi a funcționat foarte bine crema de la Bioderma. Aceasta le-am aplicat-o după ce bubițele nu mai aveau vezicule. Nici un copil nu a rămas cu nici un semn. Totuși pielea a rămas curata, fără nici o urma de bubiță cam după 1 luna.
După 11 zile puii s-au putut întoarce la grădiniță. La amândouă ne-am confruntat cu scăderea poftei de mâncare in perioada ce a urmat. Am rezolvat problema cu vitamine Cavit… la noi funcționează de minune. Încercați sa luați un drajeu dimineața după micul dejun și o sa vedeți ca va fi nevoie sa decalați ora prânzului, cam asa o pofta de mâncare da.
In concluzie varicela/vărsatul de vânt a fost o perioada urata… îmi era asa mila de ele sa le vad pline de bubițe, dar, partea buna e ca după acest episod, am sesizat ca imunitatea lor a crescut, mai precis vara si toamna au trecut fără nici o răceală, iar iarna aceasta ne-am confruntat doar cu cate un „rosu in gat”, ceva mucisori… si facturi mai mari la grădiniță, fiindcă nu au lipsit deloc…ura!!!
La fetita cea mica, 3 ani, bubitele au fost considerabil mai putine decat la cea mare, 5 ani. Citisem ca in Anglia exista asa numitele „Chickenpox party-uri” unde copii de 1-2 ani sunt adusi la un copil cu varicela pentru a se molipsi cat sunt mai micuți, pentru ca fac o forma mai ușoară și capătă apoi imunitate sporita… mie mi se pare o prostie, dar ce știu eu?!
Atât eu cat și tati stiam ca am avut varicela în copilărie, dar au fost părinti la gradi care s-au molipsit de la copii si unii chiar au avut nevoie de internare.
Bubițele vin și trec cu răbdare și multă cremiță!

Mami Flor

Peste cateva zile mezina noastra va implini 3 ani, o cifra mica, dar o schimbare mare! Ca sa vedeti cat de unici suntem cu totii! Cred ca v-am mai spus ca ale mele mandrute sunt tare diferite, desi am folosit aceeasi reteta ca sa le facem si sa le crestem, personalitatea isi spune cuvantul. Nu ca asta ar fi ceva rau, doar ca ne-a facut noua procesul de crestere mai greoi, cam nimic din ce s-a aplicat la bebe numarul 1, nu s-a aplicat si la bebe numarul 2… inclusiv crizele de la 2 ani. Ca orice parinte „documentat” 🙂 stiam ca exista o varsta teribila si ca ea incepe imediat ce sufla in lumanarica cu numarul 2 si se incheie imediat ce sufla in cea cu numarul 3(glumesc!), doar ca la prima fetita faimoasele crize au fost cat sa le numeri pe degetele de la o mana si sa-ti mai ramana cateva si nu s-au manifestat chiar atat de furtunos, pur si simplu a fost, si este, un copil mai linistit, inetelegator, ascultator. La junioara au fost tot cam atatea doar ca pe zi! 🙂
De, ce sa-i faci?! unii sunt mai chill, altii mai colerici… ideea e ca daca ar fi sa mai facem vreodata un copil as prefera sa stiu cuvintele magice care sa ma ajute sa sar de la un anisor direct la trei… cam asa de teribile au fost lunile ce raman de acum in urma. Cum s-au manifestat la noi crizele cu pricina? – Cu multi mofturei, alergie la „nu e voie”, „asta e doar al meu”, „nu vreau acasa”, „nu pap”, „nu dorm”, „nu fac baie”, „nu-mi place aia, sau aia, sau aia”, „nu-nu-nu!” … toate pe un ton ridicat, atat acasa cat si in public!
Stiu ca intrebarea urmatoare e „cum scapam de crizele acestea?” – habar nu am! La noi nu prea a functionat nimic! Pur si simplu cu sau fara motiv puiul devenea agitat si iesea din starea asta asa cum a intrat, adica pur si simplu. Eu pun crizele acestea pe fondul adaptarii la viata de copil, adica vorbesc, merg, nu mai pap titi, merg la gradinita, pot sa cer, sa intreb, cresc, am gusturi si preferinte… toate astea sunt bulversante pentru cineva care pana nu demult statea mai mult in brate la mami, papa doar laptic sau pireuturi, se juca cu ce i se oferea, dormea mai mult, etc.
Am incercat deci sa fim intelegatori, sa-i ignoram pe cat posibil iesirile, i-am gasit un loc pentru „linistit” in casa – un scaunel de pe hol – unde ea ar fi trebuit sa stea pana se linisteste si i-am oferit intotdeauna si posibiliateta sa se linisteasca in brate la mami – „ne linistim pe scaunel sau in brate la mami?”. Bineinteles ca nu a preferat niciodata scaunelul :)) si de obicei sfarseam intr-o imbratisare stransa si destul de lunga!
Incet-incet crizele s-au rarit si intensitatea lor s-a redus considerabil… invatam sa acceptam cand nu e voie, acceptam incet-incet si sa impartim lucruri si sa acceptam si ideeile altora, sa nu mai tipam („doar vorbim”) sa fim „cuminti” ca sa primim laude sau recompense. Ma astept, deci, ca dupa ce va sufla in a treia ei lumanare crizele acestea sa ramana undeva in trecut si sa inceapa o perioada in care comunicarea si cooperarea sa fie de baza!
In concluzie nu disperam, asteptam, toate furtunile trec si iese soarele!

Mami Flor

Inainte sa fiu mama dimineata incepea cu cafea si muzica de la radio, azi imi incep ziua cu cafea si muzica live! Cantecele, chicoteli, miorlaieli, povesti, poezii si muuuuullllltttteeee intrebari! Cum sa nu-ti placa asa ceve?!
Chiar nu mai simt nevoia sa deschid televizorul, radio, muzica din playlist(care playlist, de fapt?!:)!
Sunt atat de obisnuita cu vocile lor de pitici mici si dragalasi incat nu stiu ce o sa ma fac cand vor mai creste si nu vor mai vorbi intruna. Am incercat mereu sa-i incurajez sa intrebe, sa afle, sa fie curiosi… asta nu poate fi de rau, e job-ul meu sa ii ajut sa acumuleze informatii bune, corecte, e jobul meu sa ii ajut sa inteleaga lumea asta complicata. Cine altcineva, daca nu eu, e mai potrivit pentru jobul asta?!
Poate fi uneori coplesitor, si atunci cand e, mi-am educat copii sa aiba rabdare… daca sunt intr-o conversatie telefonica, sau face-to-face cu altcineva, le rog sa aibe rabdare, si, de cele mai multe ori au :)). Daca simt nevoia de liniste le rog sa nu vorbim 5 minute „mami are nevoie de putina liniste” si chiar inteleg. Inteleg acum fiindca le-am invatat.
Ambele fetite sunt fascinate de poezii si povesti. Una mai mandra ca alta cand invata o poezie noua la gradi. Le place mult sa „citeasca” povesti, din ce mai tin minte, plus din ce vad in imagini ies niste minunatii de povesti: „Capra s-a dus la Kaufland ca sa aduca de mancare la iezi”, „Alba ca Zapada doarme pana vine printul sa ii aduca cafea”, „Scufita rosie l-a dus pe lup la bunica ca sa ii dea placinte”, etc.
Probabil ca una din cele mai grele momente din viata de parinte e cand ai nevoie de liniste si nu o poti avea, dar va asigur ca daca ii cereti o pauza de cateva minute copilului/copiilor, explicandu-le ca asta va va ajuta sa fiti iarasi veseli, ei vor intelege! Ei inteleg tot, trebuie doar sa gasiti cuvintele potrivite pentru explicatii!

Hai sa vorbim cu ei, e atat de simplu si inseamna atat de mult pentru cei mici! Noi doar vorbim, ei învață!

Zilele trecute în mașină o întreb pe fetita mea mare(5 ani)
– Puiule ce-ți place ție cel mai mult la familia noastră?
– Îmi place de Ami!(Cred ca a înțeles ca am intrebat-o „de cine îți place cel mai mult?”)
Ami e puiul mai mic(3 ani).
– Si ce nu-ți place?
– Nu-mi place ca ea nu vrea sa doarmă în pat cu mine ca sa ne ținem de mana la nani!
Efectiv mi s-au umezit ochii de bucurie! Nu-mi închipuiam ca legătură lor e asa de strânsă, mai ales ca de obicei intre ele e ciondăneală nu drăgăleală.
Eu știu ca spre deosebire de iubirea părinților care apare „instantaneu” de la naștere, poate chiar de înainte, iubirea intre frați e una care se dezvolta in timp! Ma bucur mult ca surioara cea mica e cea mai importanta pentru ea și știu, în sinea mea, ca și invers e la fel!
Trebuie sa recunosc ca primul copil a avut un impact foarte mare asupra noastră și ne-a împins sa facem multe schimbări importante în viata noastră, doar de dragul ei. I-am făcut o surioara, ne-am apucat sa construim o casa, ne-am luat o mașină caravane, ne-am învățat sa mâncam ciorba fără legume și oua fierte în loc de ochiuri :))
Macar nu ne-am „chinuit” degeaba și iată ca pana la urma e iubire adevărată! :))