Primele mele randuri sunt despre iubire. Noi ne trezim si mergem la nani iubindu-ne, ne spunem „te iubesc”, ne pupam, ne dragalim, ne imbratisam. In familia noastra iubirea e la vedere, nu-i nici un secret sau vreo rusine. Mie parintii nu mi-au spus niciodata „te iubesc” si nici nu mi-au aratat-o prin gesturi. Am presupus, si presupun in continuare, ca totusi ma iubesc doar ca nu mi-o arata.
Fetitele mele se trezesc cu pupici si cu „buna dimineata, te iu!”, primesc „confirmari” de dragoste pe tot parcursul zilei, si ele la randul lor ne „rasplatesc” cu declaratii si demontratii de afectiune. Seara nu se poate fara pupic de noapte buna!
Mai greu a fost sa le facem sa se iubeasca si intre ele, ma rog, de iubit se iubesc, ca n-au ce face, doar ca jucariile si caracterul aprig cu care au fost inzestrate ambele, le fac sa mai uite de iubire. Acum se pupa si ele de mama focului, se tin de manuta cand stau in scaunelele lor in masina, isi spun „te iu” din senin, dar a trebuit mai intai sa trecem prin lectia „La noi in casa nu se da bataie!”. La lectia asta fetita cea mare mi-a zis intr-un mod serios si candid „Doar afara se da!”, „Nici afara, nici nicaieri, bataia e ceva rau!”, „Si certatul nu e rau?”(e isteata!) „E rau si certatul, dar mai il folosim in scop educativ!”.
Va spun, sincer, ca nu exista ceva pe lume care sa-mi faca inima sa creasca mai tare, si ochii sa mi se umezeasca de drag si de bucurie, decat momentele lor de dragaleala. Asta e unul din avatajele de a avea 2 copii!
Cu iubire inainte!