Ne batem cu pumnii în pieptul ce (poate) i-a alăptat că iubire mai mare decât a unei mame pentru pruncul ei nu există! Bullshit(cum ar zice englezul)…rahat pe românește! Noi nu îi iubim nici în jumătate cât ne iubesc ei pe noi! Abia asta e iubirea supremă – iubirea copiilor pentru părinți!
Ați simțit poate ceva negativ în începutul postului, așa e… e revoltă! Sunt revoltata fiindcă unii primesc iubirea asta atât de pură, de-a dreptul sfântă, fără să o merite. Să va povestestesc de unde vine revolata mea:
Ieri ne-am întors din vacanță cu fetițele, a fost o vacanță minunată și totuși în cele 4 ore de mers cu mașină până acasă nu mi-au trecut prin cap nici animalele frumoase de la grădină zoologică, nici piscinele cu apa termală de la Therme, nici parcul mare și frumos în care ne-am plimbat, ci mi-a revenit în minte o secvența dintr-un „film” la care am fost spectator la un semafor:
Ora 11, pe trotuar o mamă cu o fetiță pe lângă ea. Copila avea cam 4 ani, era cam cât mezina mea. Mi-a rămas în minte părul ei – era atât de îmbâcsit încât din brunet părea acum cenuseiu, avea o codiță care părea prinsă la începutul săptămânii. Mamă ei se clătina specific oamenilor băuți, și fiindcă a zărit o țigară neterminată pe jos și-a împins puțin copilul făcându-i semn să i-o dea. Fetița s-a aplecat și i-a dat-o zâmbind… era bucuroasă că își poate „ajuta” mama!
Semaforul s-a făcut verde și am plecat, dar ceva din mine a rămas acolo! Copii mei cântau în spate și se jucau cu 2 dinozauri de plus, soțul fredona melodia de la radio, iar eu am intrat într-o stare din care încă n-am ieșit – tristețe combinată cu revoltă că în zilele noastre mai există copii cărora nu le poartă nimeni de grijă. Da, așa e fetița aceea era singură de fapt, mama ei, cel mai probabil mereu în acceași stare, nu îi poate purta de grijă.
Pentru câteva momente m-am gândit că ne putem întoarce, să o găsesc și să o iau, să o pun in spate, pe banchetă, între copii mei și să o salvez. Cred că mamă ei nici nu și-ar fi dat seamă sau dacă și-ar fi dat seamă nu cred că ar fi ripostat! Și apoi m-am gândit la micuță – pentru ea, cel puțin pe moment, gestul meu ar fi înspăimântat-o! Ea își iubește mama, nu are altceva ce să iubească, nu știe că mama ei nu are un comportament adecvat, e mama ei – e totul pentru ea! Nu i-ar fi păsat de ochii mei în lacrimi, nici de bancheta din piele pe care aș fi așezat-o, de cele două fetițe dispuse să-i dea dinozaurii lor, de nimic… ea ar fi vrut înapoi la mama!
Știu sunt o lasă că nu am făcut nimic…îmi pare rău! Și pentru asta plătesc cu golul cu care am rămas în piept.
Părinții alcoolici nu sunt părinți, nu sunt! V-o spun din propria experiență! Copilăria mea a fost marcată de „bautele” lui tata și scandalurile lui cu mama. Tatăl meu este alcoolic și asta mi-a adus multă tristețe și rușine. Totuși l-am iubit și îl iubesc, cred că e undeva în sânge dragostea mea pentru el fiindcă există pur și simplu, el nu a făcut nimic să o merite, chiar din contra! Cam toate amintirile mele cu tata sunt cu el beat, deși am încercat mereu să îl „scăpăm” de viciul acesta, nu s-a putut, pentru că el nu a vrut, lui nu i s-a părut niciodată anormal faptul că bea. E groaznic să fii copilul unui acoolic – pur si simplu simți că ai putea fi schimbat oricând pe un „păhărel”… da, nu puneți un alcoolic să aleagă între băutură și copilul lui, s-ar putea să vă șocheze alegerea!
Prima mea amintire cu tata e una care, probabil, copil fiind m-a marcat dacă încă mi-o amintesc – aveam cam 5-6 ani, spun asta fiindcă la mi-o amintesc pe mamă împingând căruciorul fratelui meu și între noi sunt 3 ani diferență, eram la bunicii din partea tatălui, era primăvară, Paște probabil, și stăteam cu toții afară pe lângă casă, când a început o ceartă între mamă și tata. Tata, deși era mai mult scandalagiu decât violent, a vrut să-i arate tatălui sau cât e de „bărbat” și că să-i închidă gură mamei, nemulțumită de nu știu ce, a luat o cizmă de cauciuc și a lovit-o peste față! Da, teribilă amintire! Știu că mama și-a strâns lucrurile și am plecat la bunicii din partea mamei. Aici am auzit altă replică pe care nici acum nu am uitat-o „lasă fată că e mai bine cu rău decât fără rău” și încă una „mă faci de rușine în tot satul dacă divorțezi”. Pentru vorbele astea două eu am avut copilăria chinuită care am avut-o… că nu cumva bunica mea să simtă rușine! Rușine bunico!
Anii au trecut, eu am crescut într-un mediu în care certurile erau la oridinea zilei, am plecat la facultate, apoi m-am căsătorit și am devenit parinte, abia atunci mi-am dat seamă ce fel de părinte a fost tatăl meu, unul de toată jena… nici măcar nu merită să îi scriu numele pe diverse formulare unde ni se solicită inițiala tatălui… și totuși îl iubesc! El e tot în lumea lui, am obosit să tot încerc să îl trag de acolo, prioritatile mele sunt altele acum, sunt copii mei. Îmi pare rău pentru el că nu se bucură de iubirea nepoatelor, ne vedem rar, poate o data pe an, fetele știu că el e bunicul și cred că distanță dintre noi e singurul motiv pentru care ne vedem atât de rar… când de fapt adevăratul motiv e că mă doare să văd că lui nici nu-i pasa de ele, nici nu știe bine cum le cheamă-„cea mică” și „cea mare”!
Îmi pare rău dacă vă stric karma cu postul meu, poate nici nu ar fi trebuit să îl public, dar de scris trebuia să îl scriu în încercarea de a scăpa de revoltă care m-a acaparat!
Suparată,
MamiFlorentina