Am copilarit printre urlete si nu mi-a placut si nici nu mi-a facut bine! Imi propusesem cand am devenit mama sa nu tip niciodata la copiii mei. Doi ani si doua luni am reusit si m-am tinut de pactul tacit pe care il facusem cu mine insumi. Imi amintesc atat de clar scena incat mi se strange si acum stomacul de ciuda si suparare:
Nascusem al doilea copil de 1 saptamana, eram in dormitorul nostru, eu pe pat cu bebelusul la san, fetita mare pe olita cu niste jucarii in jur. A inceput sa se „plimbe” cu olita prin camera. Am rugat-o sa nu se mai plimbe fiindca se poate rasturna si varsam pipi pe jos. Nu m-a auzit, sau nu m-a ascultat… si s-a rasturnat cu olita cu tot. Atunci am tipat „Ti-am zis sa nu te mai tarai cu olita…uite ce ai facut!”. Am urlat practic… atat de urat si de tare ca i-am vazut fatica aceea de ingrozita, pe care o mai facea doar cand aparea ursuletul Gummi Bear la televizor(se temea de animalutele verzi). Totusi in loc sa o linistesc eu am continuat sa o cert. Am pus bebelusul care plangea si el in patut, am luat-o pe Nati si am dus-o in cada, ii ajunsese pipi pe pijamale si pe picioruse. I-am facut dus fara sa ii spun nimic in timp ce ea plangea. Din camera se auzea si Ami plangand, o speriasem si pe ea, apoi o desprinsesem sec de la san ca sa o las fara nici o vorba in patut. Am luat prosopul, l-am pus pe Nati si am scos-o de la dus. Atunci m-a cuprins cu manutele ei pufoase, si-a pus capul pe umarul meu si s-a oprit din plans. Furia mea a trecut cand i-am simtit mirosul ei vanilat. Am strans-o tare la piept si am inceput sa plang spunandu-i ca imi pare rau. Am mers din nou in dormitor, si cu ea in brate am mangaiat-o pe Ami care s-a linistit atunci ca prin magie. Am mai stat putin langa ele, cu picioarele in lichidul care se varsase din olita si care era inca pe jos. Am pus prosopul de la Nati pe jos in balta, am schimbat-o si am lasat-o langa mine pe pat sa se joace cu o jucarie de sortat forme in timp ce o alaptam pe Ami, apoi am dus-o si pe ea la nani si am revenit in dormitor sa strang de pe jos. Plangeam inabusit ca sa nu le trezesc – cum am putut sa imi sperii copiii in halul asta?!
Am sters si m-am dus in alta camera sa il sun pe tati sa ii povestesc ce facusem. Simteam nevoia sa ma certe cineva pentru fapta mea, dar el nu mi-a spus decat ca nu-i nimic – ca a tipat oboseala din mine.
In noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am foit si am plans mult, rememorand scena si mai ales fata lui Natalie. Cum sa-ti sperii propriul copil? Ce hal de mama sunt? O sa ajung fix ca mama mea! O sa imi traumatizez copiii! Ma gandeam cu groaza ca Nati va visa urat din cauza mea si se va trezi plangand. Nu a fost asa, a dormit bine, ca in toate noptile iar a doua zi a venit vesela la mine sa ceara „cu” – lapticul! I l-am dat si am intrebat-o:
-Nati ce a facut mami aseara?
-Jucat! (s-a jucat)
-Si ce a mai facut?
-Jucat!
A uitat, mi-am zis eu! Dar sentimentul de vinovatie era inca acolo si, chiar si acum daca ma uit bine in ungherele sufletului meu, vinovatia e tot acolo. Mi-am mai certat copiii de atunci cu vocea mai mult sau mai putin ridicata, dar niciodata ca atunci!
Nu stiu cum am putut sa fac asta! Chiar daca eram obosita, coplesita de primele zile cu doi copii, chiar daca corpul meu se refacea dupa nastere… nu trebuia sa fac asta! Cred din toti rarunchii mintii si inimii mele in cresterea copiilor cu blandete si ca iubirea declarata impreuna cu dovezile de iubire ii vor ajuta pe cei mici sa creasca fericiti si sa ajunga adulti echilibrati din toate punctele de vedere. Copilaria e startul in viata si, ca in orice cursa, startul e important! Viata se invata si ei, copilasii nostri, o invata de la noi! Nu vrem sa invete ca tipatul e normal. Stiu ca uneori e greu, copiii vin in viata noastra nu doar cu implinire si iubire, vin si cu multe griji, cu oboseala, stres si frustrari, vin cu galagie si dezordine, vin cu nesomn si haos… dar stiti ce? – sunt doar etape si va asigur ca trec! Momentele acestea grele trec, ei cresc si incet-incet noptile dedormite dispar, tantrumurile lor dispar, dezordinea parca nu mai e asa mare… lucrurile se aseaza si viata voastra capata din nou culoare! Ale mele au 4 si 6 ani si in casa la noi e chiar bine acum! Fetele sunt mai independente, nu mai au nevoie de mine pentru orice, se joaca mult impreuna, nu imprastie tot si daca o fac, strang singurele, dorm bine si putem pleca oriunde cu ele. Viata noastra a intrat in normalitate! Stiu ca urmeaza adolescenta si cu doua fete nu va fi usor, dar haosul a trecut! Inarmati-va cu rabdare, multumiti celui de sus ca sunteti cu totii sanatosi si bucurati-va de bucuriile mici din marele haos fiindca acesta dispare acusi-acusi. Rabdare e tot ce va trebuie, faceti rost de rabdare!
Da, am tipat la copiii mei, si nu sunt mandra de asta, dar am scris despre asta in speranta ca tu – mama coplesita de vinovatie fiindca ai tipat la copil, te vei ierta macar putin!
Cu gol in stomac,
MamiFlorentina