Ieri dupa amiaza, pe la ora 6, dupa ce am luat-o pe Natalie de la after ne-am oprit pe o alee plina de frunze ca sa se joace putin. Tot la aruncat cu frunze s-au oprit si doi fratiori pe care ii stiam din vremea cand fetele mergeau la gradinita. S-au bucurat cu totii de minunile toamnei apoi cel mai micut dintre fratiori a cerut pipi. Mami l-a luat de manuta si s-au indepartat cativa metri ca sa ude un copacel. Copilasul mare a plecat si el. Eu am ramas sa le fac poze fetelor printre frunze. Dupa 1 minut, mamica vine cu micul stropitoras inapoi la frunze si striga dupa copilul mare cautandu-l si cu privirea. Se uita la mine si imi dau seama ca voia sa ma intrebe daca l-am vazut
– Era pe aici, pe alee, dar nu stiu unde a plecat, ma uitam la fete!
A inceput sa il strige din ce in ce mai tare!
– Credeti ca se joaca si s-a ascuns?
– Nu, el nu face din astea!
A inceput sa alerge strigandu-l din ce in ce mai tare. I-am zis sa il lase pe cel mic cu mine ca sa poata cauta mai usor, dar nu a vrut, o si inteleg – nu isi gasea unul dintre copii asa ca nu a conceput sa se desparta de celalalt pentru nimic in lume. A iesit la bulevard. I-am cerut numarul de telefon si i-am zis ca raman fix acolo in caz ca se intoarce. Intre timp l-am sunat si pe sotul meu sa vina sa ne ajute. Ne-a spus cu ce era imbracat si a plecat si el in cautare. Ea s-a pornit spre casa in caz ca ar fi plecat singur, sotul meu s-a dus spre piscina din apropiere(de acolo veneau, au fost la inot).
Dupa 10 minute m-a sunat sa ma intrebe daca nu cumva s-a intors, nu se intorsese! Ea a sunat la politie si acestia i-au recomandat sa se intoarca unde l-a vazut ultima data, acolo vor veni si ei. S-a intors si a reusit sa trimita pe cineva acasa in caz ca micutul (am uitat sa va zic, are 6 ani, la fel ca Natalie) ar ajunge acolo. S-a intors la mine, in locul disparitiei, era transfigurata de spaima, ii dadea detalii despre imbracaminte agentului de politie care era in drum spre noi. Din fericire a sunat-o persoana de acasa – atunci ajunsese copilul – adica la jumatate de ora de cand a plecat de langa mama lui. Totul e bine cand se termina cu bine!
Pot doar sa imi inchipui spaima traita atat de mama cat si de copilas. Poate o sa spuneti ca e vina mamei, ca nu a fost atenta, ca a fost neglijenta, dar nu e asa deloc. O stiu demult, frecventam aceleasi locuri si, la fel ca si mine, e genul acela de mama care parca are copiii lipiti de mana. Chiar nu imi amintesc sa o fi vazut vreodata fara copii! Deci, nu, cu siguranta, nu a fost vina ei si cred ca i se poate intampla oricui. Cred ca baietelul nu a vazut ca mami a plecat cu mezinul la pipi si a crezut ca s-a pornit spre casa, asa ca s-a dus „dupa ea”, apoi s-a speriat si nu a mai stiut ce sa faca decat sa mearga acasa. Stiu unde locuiesc si pana la ei e ceva de mers, cu multe locuri de traversat, cu intersectii si semafoare. Sunt surprinsa ca s-a descurcat sa ajunga pana acasa, avand in vedere ca probabil era si foarte speriat, fiindca are doar 6 ani si nu a mai mers niciodata, nicaieri singur.
Nati si Ami au asitat la toata intamplarea si s-au bucurat mult cand au aflat ca baieteleul e acasa. Noi am vorbit cu ele despre cum ar trebui sa procedeze in caz ca vreodata se ratacesc de noi. Asa ca mi-au spus singure ca baietelul nu a facut bine ca a plecat, trebuia sa ramana pe loc, sa-si strige mamica pana aceasta ar fi venit.
Dragi parinti, vorbiti cu copiii vostri, explicati-le ce trebuie sa faca daca vreodata nu va mai vad – e important sa ramana pe loc, sa astepte acolo pana vin mami sau tati. E bine sa stie cum ii cheama – nume si prenume, sa stie numele vostru si eventual numarul de telefon. Explicati-le sa ceara ajutor doar doamnelelor, eventual unei mamici sau unei bunicute, acestea vor emapatiza mai bine cu ei.
Cu lectia invatata,
MamiFlorentina