Aprind becul și în oglindă mă privesc.
Mă uit mai bine și nu mă regăsesc:
Firele astea albe parcă nu le aveam,
Iar ridurile astea chiar nu le știam,
Dar ochii mei sunt mai vii ca niciodată
Fiindcă cu ei te privesc puiucă minunată,
Și pieptul iată-mi curge a hrană și iubire,
Și-mi bate a dragoste adevărată și-mplinire!
Iar brațele astea lungi și subțiri și-au găsit
Menirea lor adevărată, în sfârșit:
Te poartă, te leagănă, te țin de mână,
Te saltă pe stradă cu tati împreună!
Îmi dau seama deodată de ce sunt diferită:
Sunt doar mult, mult mai fericită!