Imi pare rau, dragi prieteni, ca blogul e gol in ultima vreme. Mintea imi acompaniaza inima indoliata.
Cu aproximativ 2 saptamani in urma am primit un telefon de la fratele meu:
-Tata e la spital! Ii era rau!
Cunosteam pe cineva care lucra in spitalul din Botosani, asa ca sun sa aflu ce se intampla. Tata nu aparea in sistem:
„Probabil s-a facut bine si i-au dat drumul” imi spune prietena mea. Sun acasa – acolo nu era. Peste 1 ora ma suna de la spital ca sa imi spuna ca tata e la ATI in stare grava. In noaptea aceea nu am mai dormit deloc. Au urmat 10 zile in care am sperat si m-am rugat. Joia trecuta la 6 dimineata am primit telefonul de care imi era groaza. Tata nu mai e cu noi! Ceva in mine, in inima si in ADN-ul meu s-a rupt si rana asta pare fara de vindecare.
Nu aveam relatia aceea perfecta din filme sau povesti, dar ma doare enorm ca nu mai e. Cel mai mult ma doare ca fetele nu il mai au pe bunicul de la Botosani. Lor nu le-am zis nimic, toate drumurile noastre la Botosani au fost „in interes de serviciu”.
Cat suntem de fragili noi oamenii si cat de des uitam asta! Imi faceam planuri pentru Ziua Copiilor, ne propusesem sa le ducem pe fete la doua petreceri speciale pentru cei mici, si in loc de petreceri a trebuit sa imi inchei ziua de 1 iunie cu imaginea unui mormant, groaznica imagine. Micutele si-au petrecut ziua cu nasii lor si le-a placut enorm. Cea mica inca ma intreaba daca nu am treaba „departe” ca sa o duc la nana sa se joace cu catelusul.
Inca nu stiu cum sa-mi pansez rana asta adanca ce nu se opreste din sangerat. Ma mai alina doar gandul ca desi eu il voi vedea doar inchizand ochii si privind in urma, el ne vede zilnic, el isi vede nepotelele jucandu-se, dormind ori topaind fiindca asta fac bunicii din Cer – se minuneaza de nepoti alaturi de ingeri!
Traiti frumos, traiti intens, traiti razand, traiti iubind, traiti jucandu-va, traiti facand ceea va place cu adevarat, traiti azi… maine e un dar pentru care ar trebui sa multumim divinitatii!
Indurerata,
MamiFlorentina