Autor: Doicopii

Parintii din ziua de azi dau o importanta mult mai mare starii emotionale a copiilor, ceea ce nu e rau, doar multi(inclusiv eu) au tendinta de a exagera. Ne dorim ca cei mici sa fie fericiti, linistiti, sa nu se simta discriminati, ignorati, sa petrecem cat mai mult timp cu ei… ne dorim sa facem totul pentru ei! Psihologii spun ca facem lucrurile acestea fiindcă incercam sa fim mai buni decat au fost parintii nostri, ca umbrele trecutului ne urmaresc si ne frustreaza. Si nu stiu cat e de sanatoasa mentalitatea asta! Parintii nostri au trait alte vremuri, poate ca nu s-au implicat mai mult pentru ca nu au avut timp, nu au stiut ca un copil are nevoie si de implicare afectiva nu doar de hrana si lucruri materiale. Ei nu au avut acces la informatiile acestea, ne-au crescut greu doar cu sfaturi primite de la bunici, nu de la experti, au avut putin timp pentru noi fiindca lucrau mult, nu ne-au rasfatat cu lucruri multe fiindca nu isi permiteau. Nici mamam mea nu a fost perfecta, dar eu una cred ca e mai usor sa ii gasesc scuze, circumstante atenuante, decat sa ma gandesc ca a fost o mama rea si ca eu nu voi fi ca ea… asta nu ma ajuta cu nimic, din contra, imi creeaza sentimente negative. E bine ca ne implicam mai mult in cresterea celor mici, dar avem tendinta de a exagera:
– Facem pentru cei mici lucruri pe care ei le pot face singuri si asta ii va afecta mai tarziu, vor fi nesiguri, ne vor cauta mereu, vor deveni independenti mai greu. Eu gresesc de multe ori din punctul acesta de vedere – merg sa ii sterg dupa pipi, desi se descurca bine si singuri, ii inchei la papuci, desi ei pot singuri, ii ajut sa pape, sa se imbrace, sa isi gaseasca o jucarie, sa se spele, etc. Stiu ca ii ajut de fapt doar pe moment, pe termen lung implicarea mea le va dauna…si nu vreau asta!
– Nu le refuzam nimic. Eu fac asta, copii mei primesc cam tot ce cer! La fel, pe moment asta le aduce fericire, dar ce invata ei din asta? Ceva nu prea bun: invata ca totul li se cuvine, ca trebuie sa primeasca ce isi doresc fie ca merita sau nu!
– Ne stresam prea mult pentru ca cei mici sa nu simta nici un discomfort: sa nu mearga pe jos ca le e frig, sa nu mearga la gradinita de stat ca e banal, sa nu mananace decat bio – eco – super sanatos, sa ii incaltam si imbracam doar cu lucruri de calitate, etc. Cineva imi spunea intr-o zi, si bine mai spunea, ca un copil trebuie sa mearga si pe asfalt si pe carari pline de noroi ca sa ajunga un om echilibrat…si eu asta imi doresc pentru ai mei.
In incercarea noastra de a fi parinti perfecti, de a face totul pentru ei sau in locul lor, devenim stresati si obositi, apoi ne mai miram ca ajungem sa tipam la cei mici sau ca nu facem fata zilelor cu copii… si iata cum in goana noastra dupa titlul de parinte perfect le facem mai mult rau decat bine…si parca vad ca si ei vor incerca din rasputeri sa nu fie ca noi cand vor avea copii.
Cad des in capcana parintelui perfect, dar, din fericire, imi dau seama ca nu e bine, ca asta nu le face tocmai bine puilor si incerc sa imi infranez aceste porniri… vreau sa am copii fericiti, nu razgaiati, copii independenti, nu dependenti de mine, copii puternici, nu tematori! Imi spun mereu ca ii iubesc, le-o arat si le-o spun si lor si asta e suficient ca ei sa ma considere un parinte bun.
Sa fim parinti pur si simplu, sa le aratam dragostea si atat fara sa umblam dupa diplome imaginare!

MamiFlor