Categorie: Doi copii

Când vine vorba de copiii noștri adesea nu mai gândim cu neuronii, ci cu niste celule speciale localizate undeva în mijlocul inimii. 🥰
Am și exemplul perfect pentru afirmația de mai sus:
Se face că într-o zi frumoasă de toamnă ies cu tot cu puișorii din dotare să rezolv ceva treburi prin oraș. Amelie – cea care nu poate ieși din casă fără (măcar) o jucărie – profită de ocazie și își scoate poneiul la plimbare. Greu cu poneii în zilele noastre, trebuie să se oprească la păscut din 5 în 5 metri, trebuie să miroase toți trandafirii pe care îi întâlnește în cale, trebuie să prindă o buburuză, ba chiar să se dea pe tobogan! Aveam un teanc de facturi de plătit, banca pe care practic o vedeam, parea să se îndepărteze cu fiecare oprire pentru patrupedul cu coama și coadă roz!
Credeam că scap de facturi în 10 minute, și după mai bine de 1 oră încă sunt în drum spre bancă – cine o fi pus banca asta după parcul de joacă?! Mai firesc mi s-ar parea să fie înainte de tobogane! 😂
După mult, mult prea mult timp intrăm în bancă. Rog fetele să ma aștepte pe scaune si mă așez la rândul cel mai scurt, doar 1 persoană era în fața mea. Pregătesc facturile și banii și când mă pregăteam să înaintez fiindcă ghișeul se eliberase, Amelie – stăpâna poneiului – se pune pe plâns. Plec din față ghișeului să văd ce s-a întâmplat:
– Ami de ce plângi, ce ai pățit?
– Poneiului i s-a rupt coada!
Și îmi întinde mânuțele mici cu coada într-una și poneiul într-una… iar eu in loc să îi zic că e normal la ponei, le mai cade coada, dar le crește la loc, sau că îi stă foarte bine fără coadă, sau să îi sugerez să îl ducă la veterinar, sau ORICE ALTCEVA, eu îi zic:
– Nu-i problemă, o lipim acasă! Hai să ne liniștim, uite o țin eu aici în poșetă și acasă facem poneiul ca nou!
Nu cred în noroc și ghinion, dar zău că poneiul asta era un fel de mâță neagră fiindcă imediat ce m-am întors spre ghișeu, nu doar cel de la care plecasem se aglomerase, dar la toate celelalte așteptau cate 3-4 persoane de parcă cineva aduseseră un autocar de clienți fix în minutul în care am rezolvat eu problema cozii!
40 de minute mai târziu ies din bancă! Nu mai aveam bani, dar aveam o codița mică de cauciuc în poșetă.
Ne oprim la magazinul de fructe si legume ca să luăm struguri. Și cum umblu eu după card în poșetă ca să plătesc strugurii, văd ceva mic și galben țopăind din geantă într-o ladă cu păstârnac… și ce fac eu în loc să iau strugurii și să plec, că doar poneii trăiesc foarte bine și fără coadă, mă pun să cau codița printre păstârnac! Și buclucașa ce credeți că face? Fuge, că așa fac cozile de ponei! Fuge din prima lădiță de păstârnac în cea de dedesubt! Și eu ce fac, mă apuc să mut lăzi și continui să caut, aproape obsesiv coada calului, pardon, poneiului.
Fiindcă oamenii din magazin se uitau cam ciudat la mine, țin să le explic:
– Caut o coadă de ponei! Și acum chiar se uitau ciudat! 😅
Găsesc într-un final codița și plec de acolo cu ea de parcă mi-am găsit un cercel cu diamant pierdut printre păstârnaci!
Dacă aveți impresia că aici se termină povestea poneiului fără coadă, dar cu veleități de mâță neagra, vă înșelați!
Ajung acasă și mânată parcă de o forță malefică 😅 mă duc direct la dulapul din bucătărie unde țineam Picătura(știți voi – Picătura ce lipește, nimic, nimic nu dezlipește!) scot coada din geantă și îi cer copilului poneiul:
– Care ponei? zice pitica!
Vă dați seama ce important era pentru ea, dar acum era important pentru mine – să rezolv problema cozii.
Cu poneiul într-o mână și lipiciul în cealaltă, deasupra blatului de bucătărie, dau să-i pun o picătură de lipici în fund poneiului pentru ca apoi să reatașez coada la loc… Eu dau, dar lipici ciu-ciu!
– S-a întărit, îmi zic. Și scot foarfecul și dau să tai puțin din vârful tubușorului… și tai și atunci tubul meu mic de Picătura se transforma într-un vulcan în erupție care stropește cu picături mici peste tot pe blat, iar eu sub influența magica a poneiului, în loc să șterg stropii de lipici de pe blat, pun lipici pe fundul caluțului, atașez codița și țin acolo bine preț de 1 minut ca să se întărească lipiciul. Testez dacă s-a lipit și mandră foc chem copilul să îi înapoiez poneiul cu coadă cu tot. Îi fac și o poză fiindcă mi se pare cel mai frumos ponei din lume! ☺️
Apoi îmi amintesc de blat și de vulcanul de lipici și mă întunec! Încerc cu buretele cu detergent, cu șervețele umede, cu lămâie, oțet, bicarbonat, soluție pentru pete, acetonă… nimic, picăturile rămân acolo!
Între timp apare și soțul care se minunează de ce trăsnaie am putut să fac pentru o coadă de ponei… pentru copil, de fapt! Pentru ei facem orice! Când vine vorba de ei uneori uitam să facem lucrurile rațional și le facem emoțional.
Cred că au trecut 2 săptămâni de atunci, picăturile de Picatura încă sunt la noi pe blat, ne-am obișnuit cu ele, iar eu v-am zis povestea aceasta azi fiindcă Ami mi-a spus azi:
– Mami, știi poneiul acela care i-ai reparat tu coada? I l-am dat lui Ingrid fiindcă i-a plăcut atât de mult! 😂😂😂