2 copii

Mami mi-e sete.
Mami am ceva în șosete.
Mami mă plictisesc.
Mami nu reușesc.
Mami mă doare.
Mami unde e căluțul oare?
Mami mi-e somn.
Mami ce înseamnă domn?
Mami hai să colorăm.
Mami când vii să ne jucăm?
Intreabă-l pe tati, eu nu am timp.
Tati, când are mami timp?

Dragul meu, de Valentine,
Aș vrea ceva de la tine:
Când sunt în bucătărie
Îmi faci din ochi cu veselie,
Mă iei în brațe, mă duci în dormitor
Și strângi tu jucăriile de pe covor,
Speli vasele și pui copiii în pat,
Ăsta e cadoul mult visat!

Ne batem cu pumnii în pieptul ce (poate) i-a alăptat că iubire mai mare decât a unei mame pentru pruncul ei nu există! Bullshit(cum ar zice englezul)…rahat pe românește! Noi nu îi iubim nici în jumătate cât ne iubesc ei pe noi! Abia asta e iubirea supremă – iubirea copiilor pentru părinți!
Ați simțit poate ceva negativ în începutul postului, așa e… e revoltă! Sunt revoltata fiindcă unii primesc iubirea asta atât de pură, de-a dreptul sfântă, fără să o merite. Să va povestestesc de unde vine revolata mea:
Ieri ne-am întors din vacanță cu fetițele, a fost o vacanță minunată și totuși în cele 4 ore de mers cu mașină până acasă nu mi-au trecut prin cap nici animalele frumoase de la grădină zoologică, nici piscinele cu apa termală de la Therme, nici parcul mare și frumos în care ne-am plimbat, ci mi-a revenit în minte o secvența dintr-un „film” la care am fost spectator la un semafor:
Ora 11, pe trotuar o mamă cu o fetiță pe lângă ea. Copila avea cam 4 ani, era cam cât mezina mea. Mi-a rămas în minte părul ei – era atât de îmbâcsit încât din brunet părea acum cenuseiu, avea o codiță care părea prinsă la începutul săptămânii. Mamă ei se clătina specific oamenilor băuți, și fiindcă a zărit o țigară neterminată pe jos și-a împins puțin copilul făcându-i semn să i-o dea. Fetița s-a aplecat și i-a dat-o zâmbind… era bucuroasă că își poate „ajuta” mama!
Semaforul s-a făcut verde și am plecat, dar ceva din mine a rămas acolo! Copii mei cântau în spate și se jucau cu 2 dinozauri de plus, soțul fredona melodia de la radio, iar eu am intrat într-o stare din care încă n-am ieșit – tristețe combinată cu revoltă că în zilele noastre mai există copii cărora nu le poartă nimeni de grijă. Da, așa e fetița aceea era singură de fapt, mama ei, cel mai probabil mereu în acceași stare, nu îi poate purta de grijă.
Pentru câteva momente m-am gândit că ne putem întoarce, să o găsesc și să o iau, să o pun in spate, pe banchetă, între copii mei și să o salvez. Cred că mamă ei nici nu și-ar fi dat seamă sau dacă și-ar fi dat seamă nu cred că ar fi ripostat! Și apoi m-am gândit la micuță – pentru ea, cel puțin pe moment, gestul meu ar fi înspăimântat-o! Ea își iubește mama, nu are altceva ce să iubească, nu știe că mama ei nu are un comportament adecvat, e mama ei – e totul pentru ea! Nu i-ar fi păsat de ochii mei în lacrimi, nici de bancheta din piele pe care aș fi așezat-o, de cele două fetițe dispuse să-i dea dinozaurii lor, de nimic… ea ar fi vrut înapoi la mama!
Știu sunt o lasă că nu am făcut nimic…îmi pare rău! Și pentru asta plătesc cu golul cu care am rămas în piept.
Părinții alcoolici nu sunt părinți, nu sunt! V-o spun din propria experiență! Copilăria mea a fost marcată de „bautele” lui tata și scandalurile lui cu mama. Tatăl meu este alcoolic și asta mi-a adus multă tristețe și rușine. Totuși l-am iubit și îl iubesc, cred că e undeva în sânge dragostea mea pentru el fiindcă există pur și simplu, el nu a făcut nimic să o merite, chiar din contra! Cam toate amintirile mele cu tata sunt cu el beat, deși am încercat mereu să îl „scăpăm” de viciul acesta, nu s-a putut, pentru că el nu a vrut, lui nu i s-a părut niciodată anormal faptul că bea. E groaznic să fii copilul unui acoolic – pur si simplu simți că ai putea fi schimbat oricând pe un „păhărel”… da, nu puneți un alcoolic să aleagă între băutură și copilul lui, s-ar putea să vă șocheze alegerea!
Prima mea amintire cu tata e una care, probabil, copil fiind m-a marcat dacă încă mi-o amintesc – aveam cam 5-6 ani, spun asta fiindcă la mi-o amintesc pe mamă împingând căruciorul fratelui meu și între noi sunt 3 ani diferență, eram la bunicii din partea tatălui, era primăvară, Paște probabil, și stăteam cu toții afară pe lângă casă, când a început o ceartă între mamă și tata. Tata, deși era mai mult scandalagiu decât violent, a vrut să-i arate tatălui sau cât e de „bărbat” și că să-i închidă gură mamei, nemulțumită de nu știu ce, a luat o cizmă de cauciuc și a lovit-o peste față! Da, teribilă amintire! Știu că mama și-a strâns lucrurile și am plecat la bunicii din partea mamei. Aici am auzit altă replică pe care nici acum nu am uitat-o „lasă fată că e mai bine cu rău decât fără rău” și încă una „mă faci de rușine în tot satul dacă divorțezi”. Pentru vorbele astea două eu am avut copilăria chinuită care am avut-o… că nu cumva bunica mea să simtă rușine! Rușine bunico!
Anii au trecut, eu am crescut într-un mediu în care certurile erau la oridinea zilei, am plecat la facultate, apoi m-am căsătorit și am devenit parinte, abia atunci mi-am dat seamă ce fel de părinte a fost tatăl meu, unul de toată jena… nici măcar nu merită să îi scriu numele pe diverse formulare unde ni se solicită inițiala tatălui… și totuși îl iubesc! El e tot în lumea lui, am obosit să tot încerc să îl trag de acolo, prioritatile mele sunt altele acum, sunt copii mei. Îmi pare rău pentru el că nu se bucură de iubirea nepoatelor, ne vedem rar, poate o data pe an, fetele știu că el e bunicul și cred că distanță dintre noi e singurul motiv pentru care ne vedem atât de rar… când de fapt adevăratul motiv e că mă doare să văd că lui nici nu-i pasa de ele, nici nu știe bine cum le cheamă-„cea mică” și „cea mare”!
Îmi pare rău dacă vă stric karma cu postul meu, poate nici nu ar fi trebuit să îl public, dar de scris trebuia să îl scriu în încercarea de a scăpa de revoltă care m-a acaparat!

Suparată,
MamiFlorentina

Săptămâna trecută mezina noastră a împlinit 4 ani. Va spun sincer că nu știu când au trecut anii aceștia. Am încă vie in minte și in inimă prima noastră întâlnire, m-am minunat de cât era de mică și de blondă si casca, s-a născut somnoroasă (dar nu a ținut-o prea mult). Încă e mărunțică, blondă precum un gălbenuș și creață. Pielea încă îi e rozalie și fină că a unui bebeluș. O mai strig „bebe” deși are 4 ani. Cresc atât de repede și știu că în curând o să îmi lipsească atât de mult să am copii mici, încât sper să rezist tentației de a mai face un copil :).
O să îmi lipsească multe din perioadă asta, mirosul lor, cutișoarele, părul fin, vocea și cuvintele stâlcite. Mi-am dat seama zilele astea că mai au atât de puține cuvinte stâlcite – ultimile. Imi crește inima de drag când o aud pe Ami(doar ea mai are câteva cuvinte în limbă bebelușească) zicând „precă” în loc de „cred că”, sau „roțică” în loc de „rochiță” ori „dipluș” în loc de „pluș” si „paine cu mutela” in loc de „paine cu nutela”.
La Natalie am încercat să o lungim „corectând-o” când a început să spună corect „pentru că” în loc de „patu că” și „Natalie” în loc de „Itili”… acum ea scrie și citește!
Am plâns când am lăsat în urmă etape importante din creșterea lor – le-am alăptat pentru ultima data cu ochii umezi, am aruncat ultimul pampers uscat cu nostalgie, am strâns pătuțul cu gărduț cu atâta melancolie, le-am lăsat la gradi pentru prima data plângând, nici nu mai zic de prima zi de școală. Uneori mă gândesc că am fost făcută doar să fiu mamă de copii mici… e simplu să fii mamă de copii mici – e suficient să îi iubești, sa ii pazesti și să te joci cu ei! Ce o să mă fac eu cu 2 fetițe mari, care stau din ce in ce mai mult fără mine, care știu tot mai multe, care mănâncă singure, se spăla singure, se îmbracă singure… care nu mai stâlcesc cuvinte?!

Nostalgică,
MamiFlorentina

Uraaaa, e din nou vacanță pentru cei mici. Nu știu alții cum sunt, dar mie au început să îmi placă vacanțele fetelor, de ce? Fiindcă nu mai sună ceasul dimineața. Până acum câteva luni nici nu aveam nevoie de alarmă fiindcă fetele oricum nu dormeau mai mult de ora 7… atunci în vacanța de Crăciun s-a întâmplat ceva cu ele – ceva miraculos – au început să doarmă până la 9 cea mică și chiar până la 10 cea mare.
Eu nu mai prinsesem ora 9 în pat de ani buni, măcar 6, așa că mi-am spus că ăsta trebuie să fie cadoul meu de Crăciun și m-am bucurat de fiecare zi în care nu m-a târât nimeni jos din pat cât încă era întuneric afară. Ce-i drept nu am dormit efectiv până la 9 în nici o dimineață, dar nimic nu se compară cu leneveala aceea de dimineață, când ești trează, dar încă nu deschizi ochii… te mai gândești puțin la ce-ai visat în speranța că adormi la loc și mai visezi puțin. Apoi deschizi ochii, soțul doarme așa frumos lângă tine, așa că amâni momentul cafelei. Te întinzi după telefon, dai câteva like-uri… ai timp chiar și de 20 de minute de film pe Netflix. Între timp se trezește și el, va pupați, zâmbiți, va îmbrățișați, va etc. :). Și e abia 8:30! Încă jumătate de oră în care omuleții dorm – cafea cu el – iubesc momentul asta fiindcă îl iubesc și iubesc cafeaua!
Cât bolborosește cafeaua așez pe masă lapte și cookies pentru fețe. Am timp și să le fac câte un desen haios pe șervețele, iau cafelele cu lapte și mă duc în birou pentru 20 minute de presă in fata computerului cu soțul.
Când mai am cam un sfert de cană de cafea apare micuța, stă la mine în brațe până îmi termin cafeaua apoi fuge în bucătărie la micul dejun. Îi place desenul meu, dar în fiecare dimineață își aduce cariocile să-l modifice puțin. Între timp apare și strumfuletul mare, stau pe scaun cu ea în brațe adulmecând-o îndelung fiindcă nimic nu se compară cu mirosul lui Natalie abia ieșită de sub pătură – miroase a milkshake de vanilie si capsuni. Ele papă și eu încep să scot vasele din mașină de spălat, apoi…nici nu mai contează ce urmează apoi, fiindcă știu că mâine dimineață e tot vancanta!

Odihnită,
MamiFlorentina

Cât tu dormi, copil frumos,
Stau și te privesc duios.
Mă uit la fața-ți rotunjoară
Și roz precum o inimioară,
Mă uit la mâinile-ți grăsuțe
Și la talpițele micuțe.
La părul fin cârlionțat
Și la năsucul delicat.
Mă minunez cât ești de minunat
Și-i mulțumesc Celui de Sus că mi te-a dat!

Locuim în provincie așa că, din păcate, nu avem parte de evenimente culturale și artistice prea multe. Încercăm să bifăm tot ce prindem din categoria concertelor astfel că acum 2 săptămâni când am aflat că la Spot, un local din centrul orașului, va cânta Pavel Stratan am luat 4 bilete și am rezervat o masă lângă scenă. Nu pot să zic că eram mare fan Pavel Stratan, știam câteva melodii și cam atât, dar am văzut concertul lui că pe o oportunitate de a rupe rutina zilnică. Am „rezervat-o” și pe bunica pentru o seară cu fetele și împreună cu 2 prieteni dragi ne-am așezat la masă în așteptarea artistului.
Și a apărut, pur și simplu, fără o prezentare pompoasă în prealabil, doar el și chitara. Ne-a salutat, ne-a zis o glumă și ne-a întrebat ce vrem să ne cânte. Mi s-a părut atât de faină intrarea lui!
A cântat melodii de pe noul album – Totu-i Despre Viata – dar și mai vechi și chiar o melodie de-a Cleopatrei Stratan, fiica lui. Cum a cântat? Perfect! Nouă ne-au plăcut mult momentele doar cu chitara, fără negativ. Ne-a mai plăcut că a glumit mult și bine… am râs cu poftă. Și cel mai mult și mai mult ne-a plăcut atitudinea lui, modest, pasionat și autentic. La un moment dat a sugerat o pauză și mi-am închipuit că poate merge să fumeze, să bea apa, etc. dar de unde, Pavel a stat cu fanii, a făcut poze și le-a semnat autografe, apoi s-a întors pe scenă pentru ultima parte a concertului.
Mi-a plăcut mult reprezentația lui, am devenit fan Pavel Stratan și cu siguranță voi merge și la alte concerte susținute de el. M-au mai impresionat două lucruri în afară de muzica lui – mi-a plăcut că a vorbit mult și atât de frumos despre familie, ne-a povestit despre copii săi, și-a ridicat soția în slăvi, l-a amintit pe fratele său, i-a amintit pe părinți și chiar pe soacră. Și al doilea lucru care m-a impresionat au fost emoțiile lui sincere de la finalul îndelung aplaudat al concertului.
Mulțumim Pavel Stratan și mulțumim SPOT că ai făcut posibilă o astfel de „întâlnire”!

Sursa foto – Iulian Idriceanu
SuperIncantata,
MamiFlorentina

Deschide-ți brațele
Și cheamă-mă la tine!
Mângâie-mi spatele,
E atât de bine!
Zi-mi cu voce caldă
Că mă iubești nespus,
Du-ți mână și ți-o scaldă
În părul meu prins sus!
Acum sunt liniștită,
Nimic nu-mi trebuiește,
Zâmbesc fericită,
Mami mă iubește!

Zilele trecute tati aduce puiul mic de la gradi si fiindca mai avea treaba prin oras cobor eu jos sa o iau. Pup sotul si plec cu omuletul de 4 ani si aproape 14 kg in brate, pupacindu-l si adulmecandu-l cu zambetul pe buze. Pana la etajul 2 ma intersectez cu vecina de vis-a-vis care fara nici un alt avertisment ii zice micutei: „Da-te jos, pe mami o doare spatele!”.
„Cum?” imi spun eu in gand, nu ma doare nimic doamna! Ma uit la Ami, micuta vizibil timorata dadea sa planga. O linistesc zicandu-i ca nu ma doare spatele si ii zic doamnei ca „niciodata nu am avut probleme cu spatele.” Cum sa ma doara, de la 14 kg? Pai Nati are 22 si tot sta putin in brate la mine cand o iau de la scoala sau oricand cand vreau eu, sau vrea ea.
Nu-mi plac copii timorati si nici oamenii care timoreaza copii! Cum sa nu o tin in brate cand nu am vazut-o de dimineata?! Trupul meu tanjeste dupa mirosul si pielea ei inconfundabil de catifelata. O tin in brate deci si pentru mine, nu doar fiindca ridica ea manutele mici, grasute si roz cerand o imbratisare. Avem si o expresie pentru statul in brate cu pupici, cuvinte dulci si dragaleli – „La iubit”. Ambii omuleti vin la mine sau la tati spunand ca vor „La iubit”… si pe noi nu poate decat sa ne bucure asta. Nevoia de dragoste e una primara, cum altfel sa creasca un om fericit fara dragoste?!
Eu am crescut fara prea multe dovezi de dragoste si nu pot sa zic ca nu se vede asta… se vede din plin. Intr-o zi m-am trezit vorbind cu puiul mare despre asta:
-Mami, si pe tine te pupa bunica asa mult?
-Nu iubita mea, nu ma pupa!
-Dar te imbratisa?
-Nu, nici nu ma imbratisa!
-Dar iti spunea „te iu!”?
-Nu micuto, nu mi-a spus niciodata „te iu”!
-Inseamna ca nu era o mama iubitoare!
-Ma iubea in secret – ii zic eu, incercand sa salvez situatia! E prea mica sa stie ca nu in toate familiile dovezile de dragoste sunt ceva normal.
-Tu esti toata iubirea mea! imi zice ea cu compasiune!
-Si eu te iubesc, ii raspund cu ochii usor umezi!
-Eu nu o sa ma casatoresc niciodata, zice ea!
-Cum asa? Toti oamenii se casatoresc!
-Dar eu vreau sa stau cu tine, cu tati si cu Amelie toata viata!
-Poti sta cu noi chiar daca te casatoresti, o sa luam o casa mai mare si vom locui cu totii acolo!
-Atunci o sa ma casatoresc cu Rares!
Ce declaratie mai mare de iubire decat asta?!
Cred cu tarie ca iubirea fata de cei mici trebuie exprimata prin vorbe si gesturi, conteaza mult acum cat sunt mititei, ii face sa se simta iubiti, in siguranta, increzatori, si se va vedea si atunci cand vor creste, vor fi aulti impliniti, increzatori si pozitivi. Ca si copil nu am resimtit lipsa dovezilor de dragoste din partea parintilor, dar faptul ca m-am trezit vorbind despre asta cu copilul meu de 6 ani e clar ca este ceva care m-a marcat in mod negativ, o neimplinire, o durere surda si permanenta scoasa la iveala de o intrebare inocenta.

Spuneti „te iubesc!”, pupati, mangaiati, rasfatati si imbratisati, conteaza enorm!!!

Melancolica,
MamiFlorentina