2 copii

Daca tot e luna în care sărbătorim femeia și mamele în special m-am gândit sa scriu despre o teorie care e foarte la moda în zilele noastre, aceea cum ca nu suntem mame bune pentru ai noștri pui fiindcă ceva din subconștient ne face sa acționam de multe ori asa cum acționau mamele noastre… care nu ne-au crescut tocmai bine. (Da sunt ironica!)
Nici mama mea nu a fost numai lapte si miere, dar de aici pana la a da vina pe ea ca nu-mi iese mie scorul mare la testele de parenting modern e un drum tare întortocheat! Înțeleg rolul psihologiei, a terapiei, al introspecției, dar pe asta nu prea imi bine sa o aprob! Nu numai ca mi se pare o abordare care strica relații, bune-rele, relații de familie pana la urma, aduce învrăjbire, resentimente, frustrări, cauzează durere și de o parte si de alta(ma refer și de partea celor ce sunt acum mame si de partea mamei-mamelor…înțelegeți voi :)). Apoi eu nu înțeleg si cum un sentiment negativ (cand dai vina pe cineva sigur nu o faci cu cele mai bune gânduri) ne poate face bine?!
Părerea mea vis-a-vis de acest subiect e următoarea: ne e greu ca si mame fiindcă e ceva nou, ceva pur si simplu greu! Da, e greu/copleșitor pur si simplu sa porți atâta responsabilitate și atâta grija concomitent cu atata iubire! E atât de greu fiindcă noi vrem sa le oferim totul din toate punctele de vedere, și um ar putea fi asta usor?! Asta ar trebui sa fie singura explicație, nu e vina nimănui!
Excludem acum acele cazuri de mame abuzive, violente care cu siguranță își marchează copii pe viata, dar restul mamelor noastre au fost mame normale, care ne-au crescut după „standardele” de atunci. Iar dacă „standardele” s-au schimbat asta nu e vina lor! Nu?!
Eu zic asa – dați puțin timpul înapoi! Sunt sigura ca exista amintiri atât de dragi cu mama voastră, nu doar ca nu au făcut niște lucruri dintr-o lista care atunci nici nu exista! Eu imi amintesc cu drag ziua mamei pe vremea când eram copil, strângeam bănuți ca sa ii cumpăr flori mereu, ma emoționa ziua de 8 Martie. Daca pe atunci eram mulțumiți de el, de mamele, noastre eu cred ca asta e tot ce contează, și-au împlinit misiunea. Multe dintre aceste mame vor acum sa fie bunici pentru copii voștri, asa cum știu ele, dar nu sunt lăsate fiindcă „dacă nu au fost mame bune, cum ar putea fi bunici bune?”. Trist, fiindcă copii noștri au nevoie și de bunici, tânjesc după bunici!

E greu și atât!

MamiFlor

Azi implinesc 33 de ani! Or fi multi, or fi putini… oricum ar fi sunt frumosi! Sunt sanatoasa, inca nu am ajuns la nebuni, desi nici mult nu mai am (glumesc!), am doua fetite ca din reviste, una mai cuminte, alta mai putin cuminte(hi-hi-hi), am un sot minunat, inca nu ne-am luat o casa in Montercarlo, dar daca am vrea ne-am lua… nu imi lipseste nimic! Asta ar trebui sa ma cam sperie, dar cand simt ca viata mea e prea simpla, frumoasa, usoara, apar niste muci, niste mofturei, niste hamburgeri arsi, niste pete, o teava sparta, multa zapada, etc. si karma se regleaza…ma incadrez in limitele normalului si asta nu poate decat sa ma bucure. Am convingerea ca toti avem parte de aceeasi cantitate de fericire si de nefericire in viata. De aceea nu-mi plac zilele perfecte, dupa ele urmeaza zile imperfecte, asa ca mie imi plac cele normale :))
La multi ani Mie!

MamiFlor

Parintii din ziua de azi dau o importanta mult mai mare starii emotionale a copiilor, ceea ce nu e rau, doar multi(inclusiv eu) au tendinta de a exagera. Ne dorim ca cei mici sa fie fericiti, linistiti, sa nu se simta discriminati, ignorati, sa petrecem cat mai mult timp cu ei… ne dorim sa facem totul pentru ei! Psihologii spun ca facem lucrurile acestea fiindcă incercam sa fim mai buni decat au fost parintii nostri, ca umbrele trecutului ne urmaresc si ne frustreaza. Si nu stiu cat e de sanatoasa mentalitatea asta! Parintii nostri au trait alte vremuri, poate ca nu s-au implicat mai mult pentru ca nu au avut timp, nu au stiut ca un copil are nevoie si de implicare afectiva nu doar de hrana si lucruri materiale. Ei nu au avut acces la informatiile acestea, ne-au crescut greu doar cu sfaturi primite de la bunici, nu de la experti, au avut putin timp pentru noi fiindca lucrau mult, nu ne-au rasfatat cu lucruri multe fiindca nu isi permiteau. Nici mamam mea nu a fost perfecta, dar eu una cred ca e mai usor sa ii gasesc scuze, circumstante atenuante, decat sa ma gandesc ca a fost o mama rea si ca eu nu voi fi ca ea… asta nu ma ajuta cu nimic, din contra, imi creeaza sentimente negative. E bine ca ne implicam mai mult in cresterea celor mici, dar avem tendinta de a exagera:
– Facem pentru cei mici lucruri pe care ei le pot face singuri si asta ii va afecta mai tarziu, vor fi nesiguri, ne vor cauta mereu, vor deveni independenti mai greu. Eu gresesc de multe ori din punctul acesta de vedere – merg sa ii sterg dupa pipi, desi se descurca bine si singuri, ii inchei la papuci, desi ei pot singuri, ii ajut sa pape, sa se imbrace, sa isi gaseasca o jucarie, sa se spele, etc. Stiu ca ii ajut de fapt doar pe moment, pe termen lung implicarea mea le va dauna…si nu vreau asta!
– Nu le refuzam nimic. Eu fac asta, copii mei primesc cam tot ce cer! La fel, pe moment asta le aduce fericire, dar ce invata ei din asta? Ceva nu prea bun: invata ca totul li se cuvine, ca trebuie sa primeasca ce isi doresc fie ca merita sau nu!
– Ne stresam prea mult pentru ca cei mici sa nu simta nici un discomfort: sa nu mearga pe jos ca le e frig, sa nu mearga la gradinita de stat ca e banal, sa nu mananace decat bio – eco – super sanatos, sa ii incaltam si imbracam doar cu lucruri de calitate, etc. Cineva imi spunea intr-o zi, si bine mai spunea, ca un copil trebuie sa mearga si pe asfalt si pe carari pline de noroi ca sa ajunga un om echilibrat…si eu asta imi doresc pentru ai mei.
In incercarea noastra de a fi parinti perfecti, de a face totul pentru ei sau in locul lor, devenim stresati si obositi, apoi ne mai miram ca ajungem sa tipam la cei mici sau ca nu facem fata zilelor cu copii… si iata cum in goana noastra dupa titlul de parinte perfect le facem mai mult rau decat bine…si parca vad ca si ei vor incerca din rasputeri sa nu fie ca noi cand vor avea copii.
Cad des in capcana parintelui perfect, dar, din fericire, imi dau seama ca nu e bine, ca asta nu le face tocmai bine puilor si incerc sa imi infranez aceste porniri… vreau sa am copii fericiti, nu razgaiati, copii independenti, nu dependenti de mine, copii puternici, nu tematori! Imi spun mereu ca ii iubesc, le-o arat si le-o spun si lor si asta e suficient ca ei sa ma considere un parinte bun.
Sa fim parinti pur si simplu, sa le aratam dragostea si atat fara sa umblam dupa diplome imaginare!

MamiFlor

M-am trezit pusa pe filozofat! 🙂
Ma uit la generația noastră, la oamenii din jurul meu, la mine(de ce nu?!), si mai-mai ca mi se face mila de noi! Am ajuns sa ne ghidam dupa lucruri atât de mărunte și uitam, încet-încet, de ceea ce ar trebui sa conteze cu adevărat – iubirea, familia, bunătatea, fericirea.
Lumea noastră e prea grăbită, totul se face pe ceas. Cuvinte precum „stres”, „frustrare”, „obosit” sunt prea la ordinea zilei. Oameni sunt din ce în ce mai triști, superficiali, neadaptați. In încercarea noastră de a fi mai buni în ceva, uitam sa fim buni cu noi înșine.
Avem tot ajutorul erei moderne în care trăim și tot nu facem fata vieții de zi cu zi. Ma gândesc la bunicii mei, încă împreună după 1 secol+10 ani de căsnicie, ei cum pot?! Si lor le-a fost greu, mai greu de cat ne e noua, cu gospodărie, multi copii, ogor de lucrat, fără aparatura asta moderna care face totul pentru noi. Iubirea lor cu ce e diferita de iubirea noastră? Cum renunță oamenii din ziua de azi atât de repede la căsniciile lor? Pe mine cuvântul divorț ma înspăimântă și ma dezgustă în același timp… cum adică sa nu mai fim o familie, asa de pe azi pe mâine?! Pai cu iubirea ce s-a întâmplat? Cum adică „nu se mai înțeleg?!”, cum adică „are pe altcineva?!”, cum adică „vrea sa o ia de la capăt?!”… E clar o consecință a secolului în care trăim! Bunicii noștri cum de încă se înțeleg? Ce iubirea lor nu-i tot iubire?
Exista un singur fel de iubire, sunt sigura de asta! Oamenii care nu o mai simt de fapt nu mai cred în ea, de fapt nu o mai pun pe primul loc și în cazul acesta iubirea se răzbună și dispare… și nici nu vreau sa ma gândesc cum e sa trăiești cu asa un gol în suflet!

Cu iubire înainte!

MamiFlor

Aud in jurul meu tot felul de cazuri care mai de care mai triste legate de naștere, de copii… asta ma face sa ma simt o norocoasa. Norocoasa fiindcă am avut doua sarcini si doua nașteri fara probleme, totul a mers ca la carte. La primul bebe chiar am nascut exact in ziua probabila a nașterii calculata de medic… avem un copil punctual!
Am născut natural de ambele dăți, intr-un spital privat, cu un medic de exceptie – Dna. Dr. Cacicovschi Cristina – nu mi s-a sugerat cezariana cum mai aud ca se practica prin alte părți. Sincera sa fiu asa mi-am dorit sa nasc, natural, cred cu tarie ca suntem creati astfel incat sa putem da nastere puilor fara probleme, insa daca, din anumite motive obiective, ar fi trebuit sa fac cezariana nu as fi refuzat. Nu-i un capat de tara, daca ar fi trebuit sa fiu operata pentru siguranța mea sau a copiilor, as fi acceptat! La fel nu inteleg nebunia asta cu alaptatul, desi mi-am alaptat ambele fetite exclusiv si un an de zile chiar si concomitent pe amandoua, dar nu cred ca e vreo tragedie daca mami nu are laptic… nu e chiar atat de important. Bebe se bucura de caldura bratelor lui mami, de surasul ei, de mirosul si vorba lui mami chiar daca mami ii ofera biberonul nu neaparat sanul. Conteaza iubirea, asta il hraneste cu adevarat!
Sunt atat de recunoascatoare ca totul a decurs fara probleme, medicului si Celui de Sus! Sunt o persoana extrem de sensibila si nu stiu cum as fi trecut peste vreo drama legata de sarcina sau nastere! Ma gandesc la asta in contextul dramelor pe care le-am citit in presa in ultima vreme si imi dau seama ca paharul meu e plin ochi cu apa minerala, nici un gol, nimic de care sa ma plang…stresul, grijile si frustrarile din viata mea sunt doar bulbuci efemeri care ies la suprafata si dispar! Goluri minuscule de care n-ar trebui sa ma cramponez nicidecum!
Uitati-va in jur doar ca sa realizati cat e de frumoasa viata voastra, chiar daca uneori va e greu! Eu o fac adesea cand mi se pare ca nu pot, nu ma descurc, cand sunt coplesita sau obosita, alti parinti tanjesc dupa „bulbucii” nostri!

MamiFlor

Recunosc ca dupa ce al doilea copil a ajuns pe la 2 ani admosfera din casa noastra a avut de suferit. Si prin admosfera vreau sa zic liniste :). Cea mica s-a transformat intr-o mica soprana, mai mereu pusa pe miorlaieli si tipete, cea mare si-a dat seama ca a fi egoist nu-i chiar asa rau si a pus un fel de monopol pe jucariile casei, mami se simtea neputincioasa, tati nu voia sub nici o forma sa dublam jucariile din casa, si asa prea multe dupa parerea lui. Satula sa tot arbitrez cine si cu ce se joaca am inceput sa tip… si tipatul asta e ca si fumatul, tipi o data si apoi nu ti se mai pare ceva „rau”! Da, tipatul e un viciu de care va recomand sa nu va apucati niciodata.
Copii s-au uitat initial ciudat la mami, apoi au inteles ca doar daca ridic vocea e de rau… asa ca mai chinuie-te mami sa le explici cu calm ceva. In cateva luni am crezut ca ajung la nebuni, pana cand le-am dus la gradinita si mi-am dat seama cat e de minunata linistea si ca e datoria mea sa o aduc inapoi in casa noastra si sa o mentin.
Ce-am facut? Pentru ca principala problema erau jucariile le-am invatat sa imparta. Cum? Intr-un mod mai neortodox, ca sa zicem, dar care a functionat: le obisnuisem sa primeasca o jucarie la sfarsit de saptamana, acum jucaria de la sfarsit de saptamana avea sa vina doar daca se jucau impreuna cu cele de saptamana precedenta…Dupa ce au ratat cateva jucarii noi, s-au prins care e ideea. Ce-i drept o perioada se abtineau sa para interesate de jucaria celeilalte, nu asta am urmarit, dar macar nu se mai certau. Apoi au inceput sa foloseasca termeni precum „ti-o dau putin”, „facem schimb”, „uite mami impart jucaria”. Acum se joaca frumos, cu toate jucariile, impreuna. Si uite asa am scapat de fumat, pardon de tipat!
Au mai fost momente cand deveneam nervoasa fiindca ajungeam sa fiu coplesita de sarcinile zilnice in combinatie cu copii. Asta s-a rezolvat cu putina introspectie: decat sa fie toate puse la punct dar mami coplesita, mai bine „nepuse la punct” si mami voioasa! Acum sa nu credeti ca nu mai facem curatenie in casa sau ca mancam numai pizza comandata, dar cu putina organizare toate se fac. Evit sa fac prea multa curatenie cat fetele nu sunt la gradi, la fel si cu mesele. In timpul saptamanii imi pregatesc cina pana sa le luam de la gradinita, iar in weekend mancam in oras sau gatim chestii usoare. Asa copii sunt fericiti ca au atentia mea exclusiva iar mami e linistita.
Ce-am mai facut ca sa devin zen? Ca sa nu mai enervez usor, ca sa nu fiu trista? Am incetat sa-mi fac planuri marete, am incetat sa am asteptari nerealiste. Cand ai copii e o prostie sa visezi la un weekend linistit, poti in schimb sa visezi la unul distractiv. Cand ai copii e o mare tampenie sa crezi ca daca iei cina in oras totul va merge ca pe roate… ceva, ceva tot nu o sa le placa, sau o sa le placa prea mult, si asa ca nu va mai fi o cina perfecta, dar va fi un moment pentru noi 4 impreuna si asta ar trebui sa fie suficient. Cand ai copii trebuie sa te mai astepti si la cate o noapte nedormita, chiar daca au trecut deja de colici si alaptat. Cand ai copii incepi un film lunea si il termini saptamana viitoare, dar care-i graba?! Cand ai copii camasa ta abia calcata devine creponata imediat ce un strumfici ridica sus crengutele mici si grasute si cere in brate, ei si ce? Cand ai copii cafeaua e buna si la 1 ora dupa ce ai pus-o in cana, nu de alta dar sunt alte lucruri importante de facut dimineata – cum ar fi sa colorezi, sa faci lapte cu gris si apoi iaurt cu fulgi si pana la urma sa-ti ceara lapte cu orez… ei si, nu-i tot cafea?! :))
Ati prins ideea, asteptari mici, bucurii mari, chiar si dintr-o cana cu cafea rece!
Acum sunt zen fiindca mi-am dat seama ca nu eram si mi-am dorit sa devin, si daca mami e zen, intreaga casa e zen!

Mami Flor

Puii mei au avut vărsat de vânt primăvara trecuta, prin mai. Am fost anunțați ca sunt cazuri de varicela la grădiniță asa ca, oarecum, ne așteptam sa ajungă si la noi… si a ajuns, la 20 de zile dupa primul caz depistat. Nu am sa va mint, am trăit atunci cele mai urate 3-4 zile din viata mea de mămică.
Pana sa apară bubițele propriu zise fetitele păreau răcite, mucisori, mofturei si stare subfebrila 37,5. Asta duminica. Am dat panadol, febra s-a dus. Luni dimineața erau doar mucoase. Luni cand le-am luat de la gradi am gasit primele bubițe, cam 3 la cea mare si 2 la cea mica, pe burtica si pe spate. Pana seara la ora 21:00 cea mare avea peste 15 bubițe – tot pe spatic si burtica. Adus pediatrul acasă, rețeta: calamine lotiune, Bioderma cicabio, panadol pentru febra. Alte indicații: aplicat solutie de 2-3 ori pe zi cu un bețigaș, baie după ce incepe sa cada cojita bubutelor, evitat scărpinatul, pot ieși afara, dar fără sa interacționeze cu alte persoane(ținutul în casa are doar rol de evitare a răspândirii bolii – noi le-am scos in curte), copii sunt contagioși pana se usucă si ultima vezicula, în stadiul cu bubițele uscate nu mai sunt contagioși, cam după 10-14 zile… bafta multa! Puiul mare avea 37,8 cea mica deloc. Mofturei cat casa!
Prima noapte – cea mica a dormit fără probleme, cea mare s-a trezit cam din 30 în 30 de minute, fără sa spună ca o doare/deranjează ceva, pur și simplu era agitata. Dimineață era plina de bubute, fără febra sau stare subfebrila doar mofturici. Mi-am propus sa le dau sa pape doar ce știu ca le place, asa ca nu pot sa spun ca au mâncat mai puțin in perioada cu varicela. Cea micuță a rămas tot cu ale ei 2 bubițe pana în ziua a 3 a când i-au mai apărut vreo 10 plus stare subfebrila si agitație. Noaptea s-a trezit cam din 10 in 10 minute, am avut o noapte alba pe care nu o sa o uit prea curând. Pur și simplu adormea la mine sau la tati in brate și în 10 minute se trezea plângând.
A patra zi am întrebat la farmacie dacă ii putem da ceva pentru starea de agitație. Ni s-au recomandat granulele homeopate de la Boiron cu mușețel Chamomilla – 3-4 granule dizolvate în apa seara înainte de nani. La noi au funcționat de minune, puiul a dormit toată noaptea.
Din ziua a 5 a fetele nu au mai fost agitate, fără febra sau stare subfebrila, doar cu bubute peste tot. Au avut inclusiv in guriță si la puțică. Acestea le-am dat cu o apa+bicarbonat și pana seara le-au disparut veziculele.
Băiță le-am putut face abia în ziua a 6 a, in rest le-am șters cu apa călduță cu un prosopel, doar tamponări, evitând pe cat posibil zonele cu bubițe.
Au avut bubițe peste tot, fiecare pui și-a spart 2-3 bubite si acestea s-au vindecat mai greu. La noi a funcționat foarte bine crema de la Bioderma. Aceasta le-am aplicat-o după ce bubițele nu mai aveau vezicule. Nici un copil nu a rămas cu nici un semn. Totuși pielea a rămas curata, fără nici o urma de bubiță cam după 1 luna.
După 11 zile puii s-au putut întoarce la grădiniță. La amândouă ne-am confruntat cu scăderea poftei de mâncare in perioada ce a urmat. Am rezolvat problema cu vitamine Cavit… la noi funcționează de minune. Încercați sa luați un drajeu dimineața după micul dejun și o sa vedeți ca va fi nevoie sa decalați ora prânzului, cam asa o pofta de mâncare da.
In concluzie varicela/vărsatul de vânt a fost o perioada urata… îmi era asa mila de ele sa le vad pline de bubițe, dar, partea buna e ca după acest episod, am sesizat ca imunitatea lor a crescut, mai precis vara si toamna au trecut fără nici o răceală, iar iarna aceasta ne-am confruntat doar cu cate un „rosu in gat”, ceva mucisori… si facturi mai mari la grădiniță, fiindcă nu au lipsit deloc…ura!!!
La fetita cea mica, 3 ani, bubitele au fost considerabil mai putine decat la cea mare, 5 ani. Citisem ca in Anglia exista asa numitele „Chickenpox party-uri” unde copii de 1-2 ani sunt adusi la un copil cu varicela pentru a se molipsi cat sunt mai micuți, pentru ca fac o forma mai ușoară și capătă apoi imunitate sporita… mie mi se pare o prostie, dar ce știu eu?!
Atât eu cat și tati stiam ca am avut varicela în copilărie, dar au fost părinti la gradi care s-au molipsit de la copii si unii chiar au avut nevoie de internare.
Bubițele vin și trec cu răbdare și multă cremiță!

Mami Flor